Dilema

Dilema

                 La mine în grădină zăcea un unicorn. Era mereu acolo, dar eu îl vedeam doar seara, sub lumina lunii, din colţul celălalt al curţii. De abia se zărea, ascuns între ferigile care încercau să îl acopere şi, totuşi, era acolo….Doar eu îi ştiam locul, doar mie îmi acordase privilegiul de a-l privi...

                   Stătea întins, în timp ce muştele şi furnicile îşi disputau pleoapele lui, iar cornul îi era înţepenit în pânze dense ţesute de generaţii de păianjeni. Aripile strălucitoare îi erau ascunse de un strat gros de praf amestecat cu cenuşă. Şi ce aripi frumoase avea…

                   Dar cum a ajuns să se prăbuşească? De ce?

                    Lanţuri groase i s-au prins de gât şi de picioare. Nimeni nu ştia când au apărut, nici chiar el nu îţi mai amintea. Parcă era o zi toridă de vară când soarele dogorea şi încingea zalele, făcându-le să ardă ca acidul sulfuric. Sau era o zi de toamnă ploioasă când stropii cădeau sacadat pe metal şi acesta părea mult mai greu decât era de fapt?

                   Copitele îi erau împlântate în noroi, iar coada i se încurcase în buruieni. Se gândea mereu cu nostalgie la cer, la nori. Ce frumos era când zbura, cât îi plăcea să simtă vântul cum îi şoptea la ureche „mai repede! ” Ar fi vrut să zboare din nou, fără direcţie, să nu ştie încotro îl poartă aripile, să fie doar el şi albastrul infinit. Şi totuşi, pământul îl răcorea când soarele îl ardea şi tot el îi ţinea de cald în nopţile reci. S-a obişnuit să îl simtă aproape, să stea cu urechea lipită de sol şi să îşi audă bătăile inimii pierdute în liniştea serii. Privirea-i era un amalgam de trăiri şi sentimente. Uneori părea că îl durea dorul, alteori îl vedeam calm şi resemnat, aşteptând în nemişcare zilele şi nopţile să curgă una după alta.

                     Tâmplele şi copitele îi zvâcneau incontrolabil, în timp ce se adânceau fără voie tot mai mult în masa inertă de noroi care îl încleşta. I s-a spus că dacă alege să zboare nu va mai avea parte de odihnă şi răcoare. Ajunsese să creadă că zborul era doar o amintire, un vis nepermis. Avea în minte o secvenţă care se derula la infinit, cand cu o viteză fulgerătoare, când cu încetinitorul, dar de fiecare dată aceeaşi. Totul începea cu el mândru, zburând cu aripile deschise cand, deodată, inima se pornea să bată din ce în ce mai tare, peiptul îl ardea, iar urechile îl dureau de la zgomotul asurzitor pe care nu îl putea controla sau opri. Privirea i se înceţoşa şi începea să piardă altitudine fără să îşi dea seama. Închidea ochii, iar când îi deschidea, se trezea înconjurat de gunaoie şi nasul îl înţepa de la mirosul de putred şi moarte.

                      Revenea la realitate inundat de stropi reci de sudoare doar ca să se asigure că grădina încă îi era aproape, că ferigile îl adăposteau şi îl protejau. Corpul îi tremura incontrolabil, cuprins de spaimă. Se întreba pierdut dacă era era doar un vis sau asta avea să îl aştepte dacă va îndrăzni vreodată să îşi întindă aripile să îşi ia zborul.

                      Totuşi, într-o noapte ca oricare alta, s-a trezit din acelaşi vis care îi ruina somnul de o veşnicie. Sângele îi pulsa frenetic în venele dilatate de revenirea bruscă la realitate. O fracţiune de secundă, ca multe altele care trecuseră pe lângă el, de atât avea nevoie acum. Creierul îi era amorţit, uitase de teamă, de grădină, de linişte. În privire avea flăcări care ardeau mai tare ca soarele în miezul verii. Mânat de dorinţă, a început să-şi afunde copitele în praf, încercând să se ridice. Zgomotul infernal al lanţurilor care l-au ţinut captiv atâta timp îl încântau. Durerea îl alimenta, îi devenise combustibil. Un urlet s-a contopit cu sunetul de metal şi răsuna cu ecou în liniştea nopţii, anunţându-i libertatea. Grădina era împietrită în nemişcare, doar unicornul se zbătea sub razele curioase ale lunii. Deodată, nimic nu se mai vedea, era o explozie de lumină. Aripile incandescente emanau o căldură insuportabilă care ardea tot în jur. Sub cornul strălucitor se zărea o lacrimă care se scurgea lent, în timp ce copitele se depărtau tot mai mult de sol.

                    Şi-a luat zborul, iar eu am rămas în aceeaşi curte cu o grădină goală. În fiecare noapte, pe acelaşi scaun care scârţâie, stau în tăcere, aşteptând să revină. Uneori parcă îl văd cu coada ochiului, dar când mă intorc îmi dau seama că e doar imaginaţia mea.  Am auzit că norii îl ocrotesc şi că printre ei a găsit fericirea. Mi s-a spus că atunci când se prăbuşeşte nu renunţă. A învăţat să stea la sol doar cât să se gândească în ce direcţie va continua să zboare.

                   Iar eu, aceeaşi dintotdeauna, mereu aici, pe acelaşi scaun ros de vreme, stau, aştept şi sper. Visez că, peste ani şi ani, va veni obosit de zbor şi se va aşeza iar la mine în grădină. Ne văd pe amândoi întinşi la umbra ferigilor, cu chipurile luminate de câteva raze curioase care îndrăznesc să străbată desişul de verdeaţă. Eu, visând cu ochii închişi şi cu mâinile pierdute în coama lui de praf de stele, în timp ce el deapănă poveşti despre fericire, curcubeie şi muşuroaie de oameni cu vise pierdute în aşteptarea unei clipe izbăvitoare.

                   Până atunci, eu aştept…

                   

                   

Dar ce aştept, de fapt? Clipa sau unicornul?