În noianul alb se zăreşte un punct negru,o făptură de statură medie,acoperită de o haină evident aparţinând altcuiva,mâinile delicate fiindu-i pierdute în materialul de proastă calitate.Lacrimi fierbinţi ii curgeau şiroaie pe obrajii reci,dar nu mai simţea,nimic nu mai conta.Deşi ştia ca nu are unde sa se ducă şi mergea fără o destinaţie stabilită,se simţea uşurată,se simţea liberă ştiind ca nu trebuia sa se mai întoarca acolo…Acolo,în locul numit “acasă”,unde un spirit ca al ei ar trebui sa se dezvolte,acolo unde nu regăseşte decât eterna deznădejde,acolo unde toate sentimentele negative îi cotropesc sufletul inocent,acolo unde gândurile îi sunt copleşite de manifestări sadice…
Deşi merge de ore bune şi picioarele i-au ingheţat,îşi continuă drumul spre nicăieri,crezând că astfel se va îndepărta cât mai mult de locul care,pentru ea,este un iad devenit realitate.Caută neîncetat…Caută…Ce caută?Nu caută comori,nu caută bogăţii…Caută doar un loc unde liniştea să îi inunde gândurile care au fost forţate de soarta crudă să atingă maturitatea prea devreme.
Priveşte spre cerul alb cu ochi rugători,parcă întrebând:’Cu ce ţi-am greşit eu ţie?’.În inocenţa ei,refuzând să deteste şi să acuze adevaraţii vinovaţi,se invinuieşte pe ea însăşi,nedorind să creadă că există un Dumnezeu sau o soartă care să arunce asupra ei atâtea nenorociri.
Într-un final,inevitabilul are loc,ajunge in faţa locului blestemat.Ar prefera să stea in zăpadă şi ger,să moară în secunda următoare,astfel avea măcar speranţa că va ajunge într-un loc mai bun…Dar…nu ar rezolva nimic…Le-ar oferi satisfacţia de a o vedea îngenunchiată…Îşi ia inima în dinţi şi,cu paşi mărunţi,porneşte spre casa ce îi pare mai hidoasă şi mai teribilă decât iadul insuşi.
Ştie că trebuie să devină asemeni lor…ştie că trebuie să îşi lase moralitatea şi personalitatea pradă corupţiei,căci numai astfel va putea să le facă faţă şi să îi învingă.
Dar…pentru a mia oara,îşi aminteşte că nu poate,oricât ar încerca…nu reuşeşte…sentimentele îi acapareaza planul,care dă greş şi acum,ca de fiecare dată...
Intră în casă ca şi cum ar fi păşit pe eşafod…Mintea îi este imediat inundată de ţipetele fiinţei care i-a dat naştere,căreia de mult nu îi mai spune ‘mamă’.Pentru ea,cuvântul "mamă" şi-a pierdut noţiunea,şi-a pierdut sonoritatea ce face orice copil să se simtă protejat,să se simtă iubit.
În ochii ei,această femeie este cerberul ce îi smulge din suflet zi de zi bucuria de a trăi şi îi sfâşie zi de zi ceea ce a mai rămas din ceea ce ar fi trebuit sa fie copilăria ei…Cu fiecare oră în plus petrecută sub acelaşi acoperiş cu această bestie cu chip de om,teama i se răspândeşte în suflet ca o ceaţă groasă.Ca în multe alte zile,răutatea şi cruzimea înving inocenţa şi bunătatea,toata furia şi cruzimea femeii sunt aţintite asupra copilului care îşi acceptă soarta,ghemuindu-se sub rafala de lovituri.Asemeni unui animal,’mama’ nu incetează până ce nu simte mirosul sângelui amestecat cu cel al lacrimilor amare.
Acestea sunt clipele în care fata regretă cel mai mult că nu reuşeşte să fie asemeni lor,că nu reuşeşte să se integreze în sistemul lor defect,că este ‘blestemată’ să fie incapabilă să urască o fiinţă care o detestă doar pentru simplul fapt că s-a născut…Plânge…Plânge deoarece îşi doreşte să o urască pe aceea fiinţa care îi provoacă atata suferinţă,poate astfel nu ar mai durea-o atât de mult.Îşi doreşte să nu se fi născut,să nu poarte această povară de care se ştie nevinovată.
Pentru a mia oară,jură că se va răzbuna şi că se va schimba,că lucrurile nu vor rămâne aşa,că va reuşi să îşi înnegrească sufletul şi va reuşi să se piardă în mulţimea de moravuri,de ură,de sentimente negative,că va reuşi să stingă lumina ce stă aprinsa în sufletul ei.
Oare…Va reuşi?
