Pentru a mia oară,ea geme numele lui în întuneric,în timp ce pumnalul stă adânc împlântat în pieptul ei din care sângele picură pe lângă trupul ce îi zace amorţit pe podeaua umedă şi rece...dar el se îndepărtează sub lumina îngheţată a lunii,se risipeşte odată cu toate visele şi speranţele ei,care i-au servit drept hrană secundă de secundă,abandonând-o alba şi goală,asemeni unei statui de marmură între fantasmele trecutului ce o îmbrăţişează,secând-o de puteri,aşteptând cu candoare clipa crudă în care ea va ceda,lăsându-se pradă corbilor avizi de suflete pierdute,exact ca si cel care se zbate neajutorat între degetele ei fragile...ecoul ultimei ei răsuflări răsună în ceaţa nopţii,iar el rămâne de nestrămutat,rece,privind din negura cum sentimentele i se scurg pe obrazul prin care odată zvâcnea sângele,animat doar de zâmbetul tartorului ei...
